„Născut și crescut în Bucovina, plecat la studii în lași și Liege, m-am întors pentru a profesa în Suceava la Arhimetr, acolo unde arhitectura contează. Se simte în sufletele celor de aici o dorință de a construi frumos, durabil. Analiza pe care o putem face asupra mediului construit din regiune ar trebui să fie mai amplă și să includem o serie mai mare de factori care contribuie la dezvoltarea acestuia.

În primul rând ar trebui să analizăm poziția geostrategică, să cercetăm configurația demografică, apoi contextul social politic. Volumele care pot fi scoase din contextul social și urban sunt doar „forme fără fond”. Se vorbește cu mândrie în România despre Bucovina și invariabil, noi bucovinenii încercăm să ne delimităm de moldoveni prin sintagma <<Nu! Din Bucovina!>>.

Bucovina este regiunea din Moldova care între 1779 și 1918, a fost sub dominație habsburgică și a cărei capitală a fost la Cernăuți. Așadar iată-ne din nou poziționați la un capăt de țară, într-o zonă de graniță. După eliberarea de sub jugul imperiului, regiunea se unește cu țara și granița de la Siret se împarte încă o dată în două. Regiunea proaspăt definită, populația cosmopolită a Sucevei, care era formată din români, evrei, armeni, polonezi, este subțiată. Fiecare perioadă istorică, fiecare populatie, și contextul economic își pune amprenta asupra mediului construit. Dacă e să ne întoarcem în trecut la anii de domnie ai lui Ștefan cel Mare vom vedea că și acesta a adus meșteri italieni care au influențat arhitectura bisericilor moldovenești prin introducerea ferestrei în ogivă, ce a dat naștere goticului moldav.

Deci dacă ar fi să analizăm, coordonatele date sunt: procentaj demografic puternic variabil, capăt de țară, context politic variabil. Toate acestea nu pot duce la o continuitate, ci doar la valuri de dezvoltare. Consider că e important să conștientizăm contextul pentru a ne putea exprima. După cum arăta Arnold Toynbee în cartea sa, <<Orașele în mișcare>>, arhitectura orașelor se transformă, clădirile se reconvertesc, zone funcționale se transformă, din zonă industrială, în zona de locuit.

Ce face un arhitect în Suceava? Se confruntă și trebuie să răspundă prompt nevoii de dezvoltare rapidă a țesutului urban în acord cu dezvoltarea economică a orașului. Ca de fiecare dată, în ultimii 28 de ani, ne aflăm în postura de a nu avea un plan urbanistic general, situație în care se află 90% din localitățile țării. Dezvoltarea economică galopantă a dus la explozii imobiliare, care nu au fost preconizate. Nevoile de dezvoltare din sectorul privat nu numai ca nu au fost preconizate, dar nici nu au fost considerate de municipalităţi. De aceea rezultatul este o dezvoltare haotică și cu foarte multe probleme a oraşului. Ce pot, ce trebuie să facă arhitecți? Ei trebuie să răspundă comandatarilor prin prisma deontologiei profesionale, şi să-și dea concursul la o dezvoltare cât mai sănătoasă a localităților.

Se pune adesea în discuție specificul local. Specificul local dupā părerea mea este croit de localnici prin prisma puterii economice a acestora, coroborată apoi cu contextul social-politic. Un conflict vechi în regiune a fost acela dintre răgățeni și bucovinenii care au fost sub ocupaţia imperiului. Contextul politic a dus la dezvoltarea mai puternică, și mai urbană a localităților din județ aflate în imperiu. Deși la granița acesteia cu Regatul, Suceava a fost atinsă de regulamente de urbanism austriac, și de tehnici de construire specifice. O serie de imobile specifice și-au făcut apariția în oraș. Clădiri publice precum Liceul Ștefan cel Mare, Palatul de Justiție, locuințe care descriu un front stradal continuu, s-au impus în regulamentul de urbanism, și o parte din ele se mai regăsesc și astăzi pe străzile Armenescă, Dragoș Vodă, Petru Rareș. Inițial ele nu s-au înscris într-un specific local, ba mai mult, au contrastat cu clădirile armenești construite izolat, specifice mai curând arhitecturii rurale.

Dar prin valoare, prin omogenitate, acestea au ajuns să dicteze ele înseși un specific local. Iată deci cum o etapă de dezvoltare economică modelează aliura unui oraș. Acest oraș a fost remodelat ulterior la fel de brutal de o periodă de urâtă amintire – regimul comunist care a modelat brutal și a extins brusc marginile oraşului. Industrializarea a dus la o necesitate de locuințe colective, care la rândul lor a dus la necesități de ordin social: unități de învățământ, spații comerciale, zone de loisir. Pentru că sistemul era unul totalitar care era și investitorul și ordonatorul și executantul, resursele păreau să fie inepuizabile.

Așadar, prin exproprieri masive s-au croit în primul rând zone ample de dezvoltare pentru mașinării urbane constituite din industrie, locuințe, căi de comunicaţie. Pentru a nu avea îngrădiri, s-au epurat în cea mai mare parte zonele nefuncționale, destructurate, și care stăteau în calea planurilor de dezvoltare, care de cele mai multe ori nu țineau cont în niciun fel de context. Această perioadă o identificăm foarte ușor prin: „blocurile comuniste”. După 28 de ani de la căderea regimului comunist, toate clădirile construite în acestă perioadă au ajuns să fie dezavuate, deși ele sunt caracterizate de unitate, de modernism.

Ultimii ani, îi putem clasa într-o perioadă post decembristă, caracterizată de o dezvoltare haotică și cangrenică a oraşului. Apartamentele de la parterele blocurilor au fost transformate în spaţii comerciale. Spaţile verzi dintre blocuri au fost recucerite de indivizi și ocupate cu construcţii care au îndesit țesutul urban de o manieră nesănătoasă. Arhitectura trebuie concepută în acord cu prezentul. Să construim durabil în prezent, cu grijă pentru utilizator, cu respect pentru trecut și cu gândul către viitor. A construi în prezent presupune să lucrăm cu tehnici contemporane de construire, în acord cu tehnologiile actuale. Folosirea elementelor de arhitectură specifice arhitecturii clasice, baroce, duce la înnecarea construcților în kitsch.

Coloane, ancadramente și cornișe care încearcă să definească obiecte de arhitectură, în afara restaurărilor, duc la sufocarea și direcţionarea în dizgrație a clădirilor. Dacă e să fac o analogie, astfel de intervenții sunt la fel de oportune ca un machiaj strident de seară, asociat cu decolteul adânc la evanghelia de duminică dimineață. Este îmbucurător faptul că investitorii au început timid să se alinieze la standardele Uniunii Europene, care se constituie mai nou, într-un altfel de imperiu. Acestă afiliere vine cu bune și cu rele, și consider că aceasta trebuie considerată o formă de normalitate.

Trebuie să avem grijă cum construim în prezent, pentru că ne va reprezenta în viitor.

Ceea ce acum considerăm niște obiecte distruse ar putea constitui în viitorul nu foarte îndepărtat eventuale monumente – monumente de patrimoniu recent – (vezi exemplul Casa de Cultură Suceava, proiectată de arhitectul Nicolae Porumbescu, mozaicurile de pe blocurile socialiste, etc.)

A construi cu resurse contemporane înseamnă să fii în acord cu timpul, să fii sincer, să fii autentic.

Invit aşadar la a considera contemporanul ca fiind o resursă inepuizabilă de a construi. manole@arhimetr.ro.”

Citește și despre alte povești de succes AICI.